LECŢII DE ISTORIE

 

Al Doilea Templu din Ierusalim

Al Doilea Templu din Ierusalim, a fost lăcașul sfânt al cultului evreilor, iudaismul, în forma lui din antichitate, în a doua jumătate a mileniului I î.e.n. până în anul 70 e.n. El a fost construit de către exilații evrei întorși din Babilon în timpul dominației persane în Palestina sau Iudeea antică, pe loculTemplului lui Solomon, denumit Primul Templu din Ierusalim, care fusese distrus prin anul 538 î.e.n de către regele babiloneanNabucodonosor.

După tradiția iudaică, prezervată în Biblia ebraică, Templul a fost clădit cu asentimentul împăraților persani, exprimat într-o proclamație adresată evreilor de către Cirus cel Mare.El este considerat continuarea firească a sanctuarului evreiesc distrus de babiloneni, cunoscut ca Templul din Ierusalim sau Templul lui Solomon. Reconstrucția s-ar fi întâmplat la circa 70 ani de la distrugerea Primului Templu, deci prin anul 516 î.e.n. Templul a fost apoi restaurat și mărit în timpul domniei regelui Iudeei, Irod cel Mare.

Reconstruirea

La circa 70 ani după distrugerea Primului Templu, repatriați evrei din Babilon în frunte cu Zorobabel (Zerubavel), descendent al regelui David, și marele preot Iosua (Yehoshua ben Yehotzedek) au reconstruit Templul, într-o versiune, în acea vreme, mai modestă, fără fastul clădirii din vremea regilor din casa lui David și Solomon. Ei au avut în acest scop sprijinul și chiar încurajarea autorităților imperiale persane. După cum stă scris în Biblie, în cartea Ezra 3,12
„În vremea aceasta mulți din preoți și din leviți și din capii de familie și din bătrânii care văzuseră vechiul templu, văzând punerea temeliei acestui templu, plângeau cu hohote, mulți însă cântau tare de bucurie”
În privința discrepanței dintre Primul și cel de-al Doilea Templu, nu se discerne întotdeauna cu claritate din sursele scrise antice ce detalii existaseră deja în Primul Templu și ce inovații conținea noua clădire. Profetul Agheu (Hagay) exclamă (Agheu 2,3), reacționând la nedumerirea poporului:
„Cine a mai rămas dintre voi în viață și a văzut templul acesta în strălucirea sa cea dintâi, și cum este acum? Oare nu este fără nici un preț în ochii voștri?”
Unii cred că forma ușilor,de pildă, erau inspirate de planul aflat în viziunea prorocului Ezechiel (Yehezkel). Din al Doilea Templu lipseau Chivotul sacru în care se aflaseră Tablele Legii, Cutia conținând mana cerească, bățul lui Aaron, uleiul cel sfânt, cu care se unseseră marii preoți și regii, Orim uTumim, care ajutau să se răspundă întrebărilor poporului. În schimb se aflau candelabrul Menora, și alte din ustensilele de cult, care nu erau relicve sacre si se puteau reconstitui. În locul Chivotului Legământului, exista Piatra numită Even Hashtiya și pe ea se îndeplineau poruncile religioase legate de sacrificiile din Sfânta Sfintelor la ceremoniile de Yom Kipur.
Regele Irod cel Mare prin 19 î.e.n. a refăcut clădirea Templului și a lărgit-o substanțial, transformând-o într-o construcție somptuoasă, despre care învățații iudaismului din antichitate spuneau:
„Cine nu a văzut Clădirea lui Irod nu a văzut o clădire frumoasă în viața lui”
 Lucrările la Templu au continuat și după moartea lui Irod cel Mare.
O descriere se află și în cartea lui Josephus FlaviusRăzboiul evreilor (cartea 1 ,cap.21,1) Cea mai mare parte a detaliilor despre dimensiunile Templului și planul său provin din trei surse: a. scrierile lui Joesphus Flavius (Yosef Ben Matityahu), mai ales Antichități iudaice, cartea 19, cap. 11, și Războiul evreilor si c.descoperiri arheologice.
Al Doilea Templu din Ierusalim a fost distrus de romani în timpul represiunii revoltei evreilor din anii 6673 e.n. contra stăpânirii romane. În contrast cu alte religii, religia iudaică era o religie monoteistă, iar templul slujea cultului unui singur Dumnezeu.
Principalele sărbători religioase ale iudaismului erau celebrate la templul din Ierusalim, unde venea în pelerinaj întregul popor.

Încă de pe vremea lui Moise,în Deuteronom 28;52,53,găsim blestemul pe care L-a rostit Dumnezeu,pentru cei care nu vor „asculta de glasul Domnului” Deuteronom 28:15.Vor ajunge să mănânce carnea copiilor lor,lucru care s-a întâmplat şi la distrugerea Templului.

„La ieşirea din Templu,pe când mergea Isus,ucenicii Lui s au apropiat de El ca să I arate clădirile templului.Dar Isus le a zis;’Vedeti voi toate aceste lucruri?Adevarat va spun ca nu va ramine aici piatra pe piatra,care sa nu fie darimata” Matei 24:1,2

„Singele Lui sa fie asupra noastra si asupra copiilor nostri” Matei 27:25

Marea distrugere a Templului Ierusalimului din anul 70 d.Hr.

Nenumărate reşedinţe şi cetăţi regale, oraşe, palate şi temple, construcţii ale căror fundaţii fuseseră puse în secolul I, al II-lea sau chiar al III-lea î.Hr. au fost smulse de săpăligi şi de spiritul viu al arheologilor, printr-o muncă grea şi competentă, din pulberea trecutului, adesea groasă de câţiva metri. Cetatea şi Templul Ierusalimului, de o importanţă inestimabilă pentru posteritate, s-au sustras cercetărilor; au fost şterse pentru totdeauna de pe faţa acestui pământ. Pentru că au avut, la o viaţă de om distanţă de la răstignirea lui Iisus, în „zilele răzbunării” (Luca 21:22), soarta pe care le-o prezisese Iisus.

Fanatici şi rebeli iudei se ridică împotriva iudeilor

Vechiul Israel, a cărui istorie nu a mai fost cuprinsă în cuvântul şi lucrarea lui Iisus, comunitatea de cult a Ierusalimului, în care Iisus a suferit moartea pe cruce, au fost exterminate într-un infern aproape fără termen de comparaţie în istorie, în Războiul iudaic, din 66 până în 70 d.Hr. Tot mai tare s-au ridicat glasurile împotriva detestatei Rome. În tabăra „zeloţilor”, a „râvnitorilor”, s-au adunat fanatici şi rebeli care cereau fără încetare abolirea guvernării străine; fiecare purta un pumnal ascuns sub veşmânt, iar faptele lor violente provocau nelinişte în ţară. Abuzurile procuratorilor romani înrăutăţeau situaţia şi mai mult: radicalii câştigau tot mai mulţi adepţi.

Ierusalimul cade în mâna rebelilor

Ordinul prin care se interzic neîntârziat jertfele zilnice pentru împărat semnifică o declaraţie de război deschisă la adresa puterii Romei. Micul Ierusalim aruncă mănuşa la picioarele uriaşului Imperium Romanu.Indignarea crescândă se transformă în revoltă în mai 66 d.Hr., când procuratorul Florus solicită 17 talanţi din tezaurul Templului. Trupele de ocupaţie romane sunt date peste cap, Ierusalimul cade înm!

Acesta este semnalul pentru întreaga ţară; rebeliunea se aprinde peste tot. Florus nu mai deţine controlul. Guvernatorul provinciei Siria, C. Cestius Gallus, vine cu o legiune şi numeroase trupe auxiliare să deblocheze situaţia; trebuie să se retragă însă, suferind pierderi grele. Rebelii stăpânesc ţara. Având certitudinea că Roma va da contralovitura cu toată forţa, aceştia întăresc în cea mai mare grabă cetăţile, repară vechile ziduri, pun la conducere comandanţi militari. Iosif, cel care mai târziu avea să devină istoricul Flavius Josephus, este numit comandant suprem în Galileea.

Rebelii iudei se înfruntă cu o nouă armată romană

În fruntea trupelor romane împăratul Nero îl numeşte pe comandantul Titus Flavius Vespasianus, cel care se evidenţiase atât de strălucit la cucerirea Britaniei. Acesta, însoţit de fiul său Titus, invadează Galileea prin nord, cu trei legiuni şi numeroase trupe auxiliare. Aşezările de la lacul Ghenizaret, unde cu puţine decenii în urmă Iisus le propovăduia pescarilor, sunt martorele primelor măceluri sângeroase. Până în octombrie 67 d.Hr. ofensiva se întinde în toată Galileea. În mulţimea prizonierilor mărşăluieşte şi Iosif, comandantul suprem. Este pus în lanţuri şi, chemat de Vespasian la cartierul general, asistă de acum la Războiul iudaic din tabăra adversarului. 6 000 de evrei pleacă la săparea canalului din Corint, ca sclavi.

Sinuciderea lui Nero face ca noul comandant al armatelor din Iudeea să fie fiul lui Vepsanian, Titus

În primăvara următoare supunerea rebelilor din Iudeea continuă. În toiul luptelor se primeşte o veste care în primul moment opreşte campania – Nero s-a sinucis. La Roma izbucneşte războiul civil. Vespasian urmăreşte evoluţia lucrurilor. Unul după altul trei împăraţi lipsiţi de importanţă îşi pierd domnia şi viaţa. În sfârşit, legiunile din est acţionează; la un an după moartea lui Nero, în Egipt, în Siria, în Palestina, peste tot în Orient răsună „Vivat Caesar!” Vespasian devine stăpân peste Imperiul Roman. Din Cezareea, de pe coasta Palestinei, pleacă neîntârziat la Roma, lăsând ultimul act al Războiului iudaic în seama fiului său, Titus.

Asediul Ierusalimul

Cu puţin timp înainte de luna plină din primăvara anului 70 d.Hr. Titus se află în faţa Ierusalimului, cu o forţă militară uriaşă. Pe toate străzile şi pe toate drumurile se rostogolesc spre oraş coloane cum Iudeea nu a mai văzut nicicând. Se apropie legiunile V, X, XII şi XV, însoţite de cavalerie, trupe de geniu şi alte trupe auxiliare, aproape 80.000 de oameni! În Oraşul Sfânt e forfotă; pelerinii au venit din toate colţurile lumii pentru sărbătoarea de Pesach. Ciocnirile dintre elementele extreme ale zeloţilor şi tabăra moderaţilor se suprapun peste pioasele rugăciuni; pe drum rămân morţi şi răniţi.

Între timp, în împrejurimi romanii se instalează în taberele lor. Unui îndemn la predare i se răspunde cu râsete zeflemitoare. Titus dă ordinul de atac. Artileria omană, „scorpiones”, tunurile cu tragere rapidă, şi „ballistae”, catapultele de pietre, îşi reglează tragerea. Fiecare dintre aceste mijloace grele de luptă aruncă pietre de 100 de kilograme la o distanţă de 185 de metri! În partea de nord, geniştii se ocupă de călcâiul lui Ahile al cetăţii. La sud, est şi vest zidurile de apărare sunt protejate de versanţii abrupţi ai văii. În schimb, partea de nord este neobişnuit de întărită prin trei ziduri uriaşe. Berbecii şi spărgătoarele de zid îşi încep cu vuiet şi bubuituri opera de distrugere a fundaţiilor. Abia când proiectilele grele de piatră cad neîntrerupt asupra oraşului, când zi şi noapte răsună zgomotul înfundat al spărgătoarelor de zid, în cetate se pune capăt conflictului dintre fraţi. Rivalii fac pace.

Nordul Ierusalimul se află din nou în mâinile romanilor

La începutul lui mai, după două săptămâni, maşinăriile de asediu au făcut în zidul cel mai nordic o breşă hidoasă. După alte cinci zile romanii pătrund şi prin al doilea zid. Un contraatac hotărât îi face pe asediaţi din nou stăpâni pe zid. Durează mai multe zile până când romanii îl pot cuceri din nou. Astfel suburbia nordică se află în mâinile romanilor.

Convins că, dată fiind situaţia, Ierusalimul se va preda, Titus opreşte atacul. Spectacolul grandios al unei mari parade a forţelor sale militare chiar sub ochii asediaţilor este menit să îi trezească la realitate.

Romanii îşi dezbracă tunicile de război, îşi lustruiesc uniformele de paradă. Legionarii îşi pun armurile, cămăşile de zale, coifurile. Cavaleria îşi împodobeşte caii cu cioltarele bogat ornamentate şi, sub sunetele luminoase ale trompetelor, zeci de mii de războinici defilează prin faţa lui Titus şi îşi primesc solda şi hrană din belşug în faţa asediaţilor. Timp de patru zile răsună de dimineaţa până la apusul soarelui paşii de marş ai coloanelor romane obişnuite cu victoria.

Frontul războiului se apropie de Templul Ierusalimului

Zadarnic. Strânşi unul în altul, oamenii de pe bătrânul zid, de pe partea de nord a Templului, de pe fiecare acoperiş respiră neabătut ostilitate. Demonstraţie inutilă – asediaţii nu se gândesc să se predea. Lupta reîncepe dinspre cel de-al doilea zid, se izbeşte de cetăţuia Antonia. Pe străzile suburbiei frontul se apropie de zona Templului şi de Oraşul de Sus. Geniştii construiesc căi de atac, trupele auxiliare aduc de prin împrejurimi, de aproape şi de departe, copaci pentru ele. Romanii recurg la toate tehnicile de asediu probate. Lucrările pregătitoare sunt mereu deranjate de neîntreruptele încercări ale asediaţilor de a le perturba. În afara unor ieşiri violente sunt mistuiţi de flăcări şi berbecii de lemn abia terminaţi. La lăsarea întunericului, în jurul taberei romane încep să mişune făpturi care vin târâş din ascunzători, ganguri subterane şi de peste ziduri.

Ierusalimul se împânzeşte de crucificaţi

Titus ordonă represalii împotriva acelor creaturi fantomatice pe jumătate flămânzite şi împotriva transfugilor. Cine este prins afară – transfug, vagabond, căutător de hrană – va fi crucificat. Cinci sute de oameni bat mercenarii în cuie zi de zi pe bârne, în imediata apropiere a cetăţii. Treptat, în jurul versanţilor colinei creşte o întreagă pădure de cruci, până când lipsa lemnului face să se oprească înfricoşătoarea activitate. Copac după copac a căzut pradă crucilor, rampelor de asediu, scărilor de atac şi focurilor de tabără. Romanii au intrat într-un peisaj înfloritor. Acum au dispărut viile, câmpurile cu legume, bogăţia de smochini şi măslini; nici măcar Muntele Măslinilor nu mai dăruieşte umbră. Deasupra peisajului dezolant de sterp domneşte un miros insuportabil. Aruncate peste parapet de cei asediaţi, în fîţa zidurilor se înalţă în grămezi miile de trupuri ale celor morţi de foame şi ale războinicilor-căzuţi.

Titus izolează de tot Ierusalimul…Foametea cumplită cuprinde oraşul

Pentru a izola oraşul ermetic, Titus porunceşte construirea unei „circumvallatio”. Din pământ se construieşte, zi şi noapte, un zid uriaş, înalt, care coteşte amplu în jurai Ierusalimului, întărit prin treisprezece construcţii fortificate, păzit de un lanţ dens de santinele. Dacă până acum, în timpul nopţii şi pe căi ascunse, prin tuneluri sau şanţuri s-au mai putut căra provizii şi alimente în oraş, acum „circumvallatio” întrerupe şi această ultimă şi sărăcăcioasă aprovizionare.

Fantoma foamei ţine în gheare oraşul suprapopulat de pelerini, moartea seceră o recoltă înfricoşătoare. Pofta de ceva comestibil, indiferent ce, nu mai este inhibată de nimic, ucide orice sentiment omenesc. 

Ajung să mănânce carnea copiilor lor,ca să se împlinească blestemul din Deuteronom 28:52,53.

Mulţi fug, la adăpostul întunericului, de foametea aducătoare de moarte şi aleargă în braţele unei sorţi la fel de orible. Printre trupele auxiliare ale romanilor se răspândise vestea că fugarii din cetate ar avea mereu asupra lor aur şi nestemate, pe care, înghiţindu-le, sperau să le scape de mâini străine. Dacă aceia, care nu bănuiau nimic, erau prinşi, erau ucişi, iar rapacitatea le despica pântecele. În felul acesta şi-au pierdut viaţa într-o singură noapte două mii de oameni. Titus turbează; fără milă porunceşte cavaleriei să decimeze trupele auxiliare şi instituie pedeapsa cu moartea pentru această fărădelege. Dar asta nu ajută prea mult, măcelul continuă pe ascuns.

Cetăţuia în care Iisus şi-a primit sentinţa de condamnare la moarte a fost dărâmată

La începutul lui iulie soldaţii săi iau cu asalt Antonia. Cetăţuia, pe al cărei „loc pardosit cu pietre” Iisus din Nazaret şi-a primit sentinţa de condamnare la moarte, este dărâmată până la temelii. Zidurile ei se ridicau lângă valul nordic de apărare al Templului.

Rebelii refuză predarea Templului Ierusalimului

Acum e rândul complexului templier, această construcţie imensă, cea mai bine întărită, cu galerii, balustrade şi atrii. Comandantul suprem ţine o consfătuire cu ofiţerii. Mulţi pledează pentru tratarea Templului ca cetate. Titus se împotriveşte. El vrea, pe cât posibil, să cruţe renumitul sanctuar, cunoscut în tot Imperium Romanum. Prin intermediul solilor îndeamnă încă o dată la predarea fără luptă. Din nou primeşte un refuz ca răspuns. Abia acum Titus porneşte acţiunile de luptă împotriva zonei sacre.

Începe asediul Templului…

O grindină de proiectile grele de piatră şi o ploaie neîntreruptă de săgeţi cad peste curţi. Iudeii luptă ca posedaţi şi nu dau înapoi. Au încredere că în ultima clipă Iahve le va veni în ajutor şi îşi va proteja sanctuarul. Nu numai o dată legionarii ajung pe zid, căţărându-se pe scările de atac. Sunt împinşi înapoi de fiecare dată. Spărgătoarele de zid şi berbecii n-au nicio putere în faţa acestor ziduri. Este imposibil să dărâmi aceste blocuri uriaşe de piatră puse unul peste altul în vremea lui Irod. Titus, ca să forţeze intrarea, ordonă să se pună foc porţilor de lemn ale Templului.

Abia au ars acestea, când dă ordin să se stingă focul şi să se pregătească o cale de acces pentru legionari. Ordinul de zi pentru atac este: „Cruţarea sanctuarului”. Însă în timpul nopţii focul şi-a croit drum până la portic, iar romanii au de lucru până peste cap pentru a stinge focul.

Asediaţii au folosit acest moment favorabil pentru o acţiune violentă. Într-un masacru necruţător legionarii îi împing înapoi pe evrei, se iau după ei, îi urmăresc prin atrii. Într-un tumult sălbatic luptătorii roiesc în jurul sanctuarului. Agitat şi surescitat „unul dintre soldaţi, fără să aştepte un ordin şi fără să se îngrozească de aceasta sau, mai degrabă, ca împins de un demon, a luat una dintre făcliile aprinse şi, ridicat de unul dintre camarazii săi, a aruncat focul prin Fereastra de Aur, care ducea în încăperile de lângă Sfânta Sfintelor.”

Incendiul cuprinde Templul Ierusalimului

Odăile sunt îmbrăcate cu lemnărie veche şi conţin, pe lângă materiale uşor inflamabile pentru jertfe, vase cu ulei sfinţit. Focul torţelor găseşte imediat hrană din belşug. Titus vede flăcările şi încearcă să oprească răspândirea focului.

Atunci Cezar a dat ordin să se stingă focul, strigând cu glas tare la soldaţii care erau în luptă şi făcându-le un semn cu mâna dreaptă. Dar aceştia nu au auzit ce a spus, deşi a strigat atât de tare… Şi pentru că Cezar nu mai era în stare acum să stăvilească furia entuziastă a soldaţilor, iar focurile înaintau din ce în ce mai mult, s-a dus în încăperea Sfântă a Templului, împreună cu comandanţii săi, şi a văzut-o cu tot ce era în ea… Dar deoarece flăcările încă nu ajunseseră la încăperile interioare, ci devorau încă încăperile din jurul casei sfinte, iar Titus a presupus, ceea ce era într-adevăr aşa, că însăşi clădirea ar mai putea fi salvată, a dat fuga şi s-a străduit să-i convingă pe soldaţi să stingă focul, şi i-a dat lui Liberalius, centurionului, poruncă şi unuia dintre gărzile sale de corp, să-i bată cu beţe pe soldaţii care se opun şi să le arate care le e locul. Dar pe cât era de mare entuziasmul lor pentru Cezar şi teama de ceea ce el le interzisese, pe atât de mare era şi ura lor împotriva evreilor şi pasiunea de a lupta cu ei.

În plus, pe mulţi îi împingea înainte speranţa unui jaf. Aveau impresia că toate aceste încăperi erau pline de aur înăuntru, şi vedeau că totul în jurul lor era din aur pur… Şi astfel a ars casa sfântă până la temelii fără acordul lui Cezar.”

Ultimile rezistenţe ale rebelilor sunt înfrânte

În luna august a anului 70 d.Hr. legionarii romani şi-au înălţat drapelele în zona sacră a evreilor şi au adus jertfe în faţa lor. Deşi jumătate de Ierusalim se află în mâinile duşmanului, deşi – asemenea unor semne prevestitoare de rău -din Templul arzând se ridică sumbre coloane de fum, zeloţii nu se predau. Ioan din Ghisala scapă, cu o ceată mai mare, din zona Templului în Oraşul de Sus de pe colina vestică. Alţii se refugiază în palatul lui Irod, cel cu turnuri puternice. Încă o dată Titus trebuie să introducă în luptă geniştii, artileria, maşinăriile-berbece, toată strălucita sa tehnică de asediu. În septembrie sunt trecute şi aceste ziduri, cucerite ultimele bastioane; rezistenţa este înfrântă definitiv.

Sute de mii de morţi

Pierderile umane ale iudeilor sunt inimaginabil de mari. În timpul asediului s-au aflat în cetate, conform datelor lui Tacit, 600 000 de oameni. Josephus notează ca număr al prizonierilor, fără a socoti şi crucificaţii şi spintecaţii, 97.000 şi adaugă că pe o singură poartă iudeii au scos într-un interval de trei luni 115.800 de cadavre.

O colonie romană şi monumentul lui Jupiter – deasupra Templului Ierusalimului

Deasupra ruinelor, pustiului şi deznădejdii din Templul Ierusalimului, pe care, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, nimeni nu avea voie să calce, împăratul Adrian ridică o nouă colonie romană: Aelia Capitolina. Priveliştea unei colonii străine pe pământul sacru al culturii iudaice provoacă încă o dată o rebeliune deschisă. Iulius Severus, guvernatorul Britanniei, este trimis în Iudeea şi zdrobeşte şi ultima încercare disperată a iudeilor, care a durat trei ani, de a-şi recuceri libertatea. Împăratul Adrian pune acum să mai fie construit un hipodrom, două băi şi un teatru mare. Pe masele de moloz ale sanctuarului iudaic se înalţă în toată splendoarea, parcă în bătaie de joc, un monument al lui Jupiter; iar acolo unde, conform tradiţiei creştine, s-a aflat mormântul lui Hristos, oameni străini merg în pelerinaj, urcând terasele în trepte, la sanctuarul zeiţei păgâne Venus!

De ce s au intimplat toate acestea?

Din cauza neascultarii lor de legea lui Dumnezeu, au slujit idoliilor,in loc sa slujeasca lui Dumnezeu.In 1 Imparati 9.6>9″Daca va veti abate de la Mine…si nu veti pazi poruncile Mele si legile Mele…si daca veti sluji altor dumnezei si sa va inchinati inaintea lor,voi nimici pe Israel…voi lepada de la Mine casa pe care am sfintit o Numelui Meu,si Israel va ajunge de ris si de pomina printre toate popoarele”.

Dupa cucerirea Ierusalimului, de catre imparatul roman Titus Flavius Vespasianus, in anul 70, fortareata de la Masada a devenit ultimul refugiu al rezistentei antiromane a iudeilor. Astfel, in anul 66, fortareata de la Masada si-a dovedit din plin pozitia strategica si trainicia.

Masada - Marea Moarta

Sicarii refugiati in fortareata de la Masada erau condusi de Elazar ben Yair (ben Simon). In anul 70, acestora li s-au adaugat si alte familii de sicari, refugiate din Ierusalim cu putin inainte de daramarea Templului si a orasului. Potrivit datelor pastrate, se crede ca in fortareata s-au refugiat aproximativ 970 de iudei sicari.

Potrivit arheologilor, noii stapani ai fortaretei au modificat unele dintre cladirile acesteia. Astfel, o incapatoare sala a fost transformata in sinagoga, fiind orientata cu fata spre Ierusalim. Totusi, se poate ca sala sa fi fost chiar dintru inceput sinagoga. Aceasta este una dintre cele mai vechi sinagogi din Israel.

Masada - Marea Moarta

In interior se aflau 15 depozite de provizii, spre a fi de folos in caz de asediu. Acestea fusesera zidite de Irod cel Mare, care le si incarcase cu alimente (impartite pe categorii) si cu arme. Arheologii au scos la lumina mai multe vase de lut, cu inscriptii diverse privind continutul lor. Intre acestea, s-au gasit si sticle de vin, primite de imparatul Irod din Italia.

Masada - Marea Moarta

Imparatul iubitor de confort, Irod cel Mare, a zidit in Masada mai multe bai personale. Una dintre cele mai mari si spectaculoase bai din Masada a fost zidita pe o podea din piatra, sustinuta de 200 de coloane scurte. Din afara acesteia, un cos de fum incalzea podeaua si peretii baii. Acesta este un sistem antic de inalzire prin pardoseala, utilizat in special de romani.

Masada, istoria unui asediu impresionant !

Romanii au inconjurat fortareata, insa acestora le-a fost cu neputinta intrarea in interior. Asediul roman asupra fortaretei a durat vreme indelungata, romanii construind si o uriasa rampa de acces. Rampa romana se poate observa si astazi, in partea vestica a fortaretei.

Masada - Marea Moarta

In anul 72, guvernatorul roman din Iudea, anume Lucius Flavius Silva, in fruntea Legiunii romane a X-a Fretensis, a ajuns la poalele muntelui Masada. Numarul total al soldatilor romani care au fost chemati la Masada s-ar fi ridicat la aproape 9.000. Asediul roman a fost unul incredibil.

Astfel, romanii au zidit imprejurul fortaretei un al doilea zid, spre a nu putea scapa nici un evreu. Zidul roman, gros de aproape 2 metri si lung de 12 kilometri, facea legatura intre cele opt tabere romane. Mai apoi, ei s-au apucat sa zideasca o rampa de patrundere in fortareata, pentru aceasta ei carand sute de tone de piatra si pamant.

Masada - Marea Moarta

Unii istorici sustin ca, pentru zidirea uriasei rampe de acces, romanii au folosit sclavi evrei. Rampa are o inaltime de 114 metri, arheologii observand ca aceasta este, in mare parte, o rampa naturala. Pentru accesul in interiorul fortaretei era nevoie de inaltarea rampei cu numai 10 metri.

Masada - Marea Moarta

Rampa romana a fost terminata in primavara anului 73, dupa cateva luni de asediu. Astfel, in ziua de 16 aprilie 73, romanii au ajuns la zidurile fortaretei de la Masada. La patrunderea in interior, romanii au gasit toate cladirile incendiate, afara de depozitele de alimente, iar pe locuitori morti.

Se crede ca, pentru a nu cadea in mainile luptatorilor romani, care i-ar fi luat intr-o apriga robie, evreii baricadati in fortareata au preferat sa se sinucida in masa. Deoarece sinuciderea era interzisa de religia mozaica, se spune ca evreii au tras la sorti cativa barbati care sa-i omoare pe toti ceilalti, in cele din urma ramanand unul singur, care s-a sinucis. Se spune ca numai doua femei si cinci copii s-au ascuns intr-o cisterna de apa, spre a nu fi omorati. Acestia sunt cei ce au povestit istoria.

Masada - Marea Moarta

Neincendierea depozitelor de alimente insemna acceptarea mortii din barbatie, iar nu din lipsa conditiilor de supravietuire. Iosif Flaviu marturiseste ca romanii au gasit in Masada armanent suficient pentru intrarmarea a mai bine de zece mii de soldati.

Masada, atractie turistica !

Fortareata de la Masada, adica ceea ce a mai ramas din aceasta, a fost redescoperita in perioada anilor 1838-1842, de mai multi arheologi, iar taberele romanilor au fost descoperite in anul 1932, de arheologul Szoltan.

Masada - Marea Moarta

Sapaturile arheologice au fost intreprinse intre anii 1963-1965, sub indrumarea arheologului Yigael Yadin, iar reconstructia acesteia a inceput abia in anul 1966, Masada fiind astazi un loc de mare atractie turistica. Astazi, accesul spre aceasta se face, fie pe o poteca serpuitoare si abrupta, ce urca 280 de metri, fie cu o telegondola, suspendata pe stalpi metalici.

Pentru cei interesati de istoria evreilor,exista si un film istoric,se numeste MASADA(1981).

Crestinizarea Imperului Roman/Imparatul Constantin

În anul 313 împaratul Constantin se spune ca a avut o viziune a unui cruci pe cer împreuna cu mesajul ” sub acest semn vei invinge” ceia ce se pare sa că si împlinit in bătalia care a urmat.
La scurt timp, el a dat o lege de intrare în legalitate a credinței creștine (edictul de la Milano) , din acel moment prigoana a încetat .
În anul 325 a fost convocat Conciliul de la Niceea pentru a clarifica controversa dintre doi episcopi Atanasie si Arius , cel din urmă susținea ca Hristos nu a existat din veșnicie ci a avut un început prin actul creator a lui Dumnezeu ,înainte de timp și ca este de esență sau substanță diferită de Tatăl.
Controversa a fost cîstigată de Atanasie care susținea doctrina divinitații lui Hristos respectiv că “Hristos a existat din veșnicie împreuna cu Tatal si este de aceiași esență , coegal cu Tatal desi El este o personalitate distinctă”.
Doctrina enunțată de Atanasie și susținută în final de Conciliul de la Niceea cu privire la divinitatea lui Hristos a fost denumită „ortodoxie” , Atanasie este considerat de mulți istorici ca fiind părintele ortodoxiei.
Practic după anul 313 sub efectul evenimentelor respectiv trecerea de la un sistem
„congregațional” format din biserici locale dispersate spre un sistem centralizat – ca biserica de stat Biserica apostolică se transforma în Biserica catolică ( antică). Transformarea a fost radicală atît ca organizare cît si ca doctrină (prin adăugarea „sfintelor tradiții ” etc.)
Dezbateri privind doctrina Bisericii : Cele 7 concilii ecumenice
BISERICA DE STAT
Chiar dacă odată cu legalizarea credinței creștine în anul 313 ea a intrat in grațiile împaratului fiind considerată de facto religia imperiului roman (alături de religiile necreștine) în anul 380 împaratul Theodosius a dat un edict prin care declara creștinismul religia exclusivă a statului . După această dată Biserica va fi cunoscută sub numele oficial de Biserica Catolică ,pîna la schizma din anul 1054 cînd Biserica din Răsarit va fi numită Biserica Greco- Ortodoxă iar cea din Apus , Biserica Romano Catolică ,fiind subordonată episcopului Romei – Papa de la Roma.
Biserica Catolică antică (unii istorici o numesc catolică- ortodoxă ) după conciliul de la Niceea pîna la schizma din 1054 , în privința doctrinei avea ca bază “ortodoxia” credeul Niceean , Atanasian Calcedonean etc. existînd totuși diferențe, particularități în modul de interpretare a doctrinei între teologii din Răsărit si cei din Apus care au dus in final la schizma din anul 1054 .
Apariția liturghiei
Unirea practică a Bisericii cu statul sub Constantin si urmașii lui a dus la secularizarea Bisericii.. Patriarhul Constantinopolului a ajuns sub controlul împaratului ,iar Biserica Rasariteană a devenit un departament al statului. Afluxul de păgani in Biserică prin convertirile în masă au contribuit la păganizarea închinarii ,deoarece Biserica încerca sa-i faca pe acești barbari să se simtă bine printre ceilalți credincioși. Acest aflux de păgani ,dintre care mulți nu au devenit altceva decat creștini cu numele ,a determinat Biserica să cheme statul la impunerea disciplinei prin folosirea puterii seculare,pentru a pedepsi delictele eclesiastice.
În Biserecă disciplina a devenit lejeră ,deoarece resursele ei erau suprasolicitate in tratarea numeroșilor barbari care fuseseră doar parțial converiți de la pagînism.
Afluxul de barbari si creșterea puterii episcopale au adus de asemenea schimbari in închinarea Bisericii. Pentru ca barbarii care fusereră obisnuiți să se inchine la idoli ,să găsesca un ajutor real in biserica ,mulți conducatori bisericesti credeau ca este necesar sa materializeze liturghia ,pentru a-L face pe Dumnezeu sa pară mai accesibil acestor închinatori.. Venerarea ingerilor, a sfinților, a moaștelor, a tablourilor și al statuilor a fost un rezultat logic acestei atitudini Legătura cu statul monarhic a dus de asemenea la o schimbare de la o închinare simplă democratica la o forma de liturghie colorată ,mai aristocrată, în care se făcea o puternică distincție între cler si laici
Venerarea sfinților s-a născut din dorința naturală a Bisericii de ai onora pe cei care fuseseră martiri in zilele in care Biserica fusese aspru persecutată de stat. Mai mult păgînii se obișnuiseră cu venerarea eroilor lor si cand au venit în Biserică atat de mulți păgani a fost natural ca si ei sa-i subtituie pe sfinţi cu eroii lor, atribuidui-le puteri semidivine..
(Creștinismul de-a lungul secolelor – E. Cairns).
Icoanele
Urmînd interzicerea din Decalog, creștinii din primele doua secole nu și-au faurit imagini. Dar in Imperiul de Rasarit, interdictia este ignorată începînd din secolul al III-lea, cand o iconografie religioasa (figuri sau scene inspirate din Scriptura) îsi face apariția în cimitirele sau lăcașurile unde se adunau credincioșii. Această inovaţie urmează îndeaproape cultului moaștelor. În secolele IV si V imaginile se multiplica si cinstirea lor se accentueaza. Tot in aceste două secole se precizeaza critica si apărarea icoanelor.
Abia spre sfîrșitul secolului al VI – lea și în cursul secolului al VII – lea imaginile devin obiect de devoțiune și cult, în biserici precum si în locuințe. Lumea se ruga, se proșterna in fața icoanelor; oamenii le sărutau, le purtau in procesiuni.
Cultul imaginilor a fost interzis oficial de împaratul Constantin al V – lea, in 726, si anatemizat de Sinodul iconoclast de la Constantinopol, in 754, principalul argument teologic fiind idolatria implicata in glorificarea icoanelor. Al doilea Sinod iconoclast, cel din 815, a respins cultul imaginilor in numele christologiei. Căci este, spuneau iconoclaștii, imposibil sa zugrăvesti chipul lui Hristos făra a subintelege si faptul ca reprezinta si natura sa divina (ceea ce este o blasfemie) sau fară sa separi cele doua naturi inseparabile ale lui Hristos (ceea ce ar fi o erezie).
Cultul icoanelor a fost totuși din nou legalizat de către împărateasa Teodora , o ferventă iconofilă în anul 843 , ortodocșii canonizînd-o (declarînd-o sfăntă) ulterior pe Teodora pentru contribuția pe care a avut-o la ceia ce ceia ortodocșii numesc „triumful ortodoxiei” , biserica ortodoxă identificîndu-se cu venerarea /închinarea la icoane ,moaște, sfinți etc. elemente de referința ale doctrinei bizantine .
Primul Papă
Episcopul Leo I (440-461 d.C) a fost considerat de istorici primul Papă. Împaratul parții de vest a imperiului (Valentinians III, 425-455) a confirmat oficial printr-un edict in anul 445 asa-zisul Primat al episcopilor de Roma, dar numai pentru țarile vestice (Italia, Spania, Franta de sud, Africa de nord).
Papa Gregor I (590-604) a extins influenta episcopatului de Roma si în sfera treburilor politice, la inceput in Italia, apoi in intreaga lume, aprofundând si mai mult discrepanta si neîntelegerile dintre bisericile de vest si de est. (unii istorici îil consideră pe Grigore I ca fiind cel mai îndreptățit să fie considerat primul Papă al Bisercii creştine medievale).
Grigore I ( numit și Grigore Cel Mare) a introdus pentru prima dată Liturghia (mesa) în cadrul serviciului religios al bisericii ,deasemenea Cîntul (corul) Gregorian , ambele în secolul VI.
Biserica Catolică pe de alta parte consideră că apostolul Petru ar fi fost primul Papă ,toţi ceilalţi episcopi ai Bisericii din Roma fiind considerati Papi de către Biserica Catolică.
(Bisericile seculare și-au croit propria „istorie a Bisericii” care se conformează doctrinei proprii)
Marea schizmă din 1054
Este un eveniment ce a împărțit creştinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă), deşi tensiunile datau de multă vreme . Principalele cauze au fost dispute asupra autorității papale și inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deşi au existat și cauze minore, cum ar fi dispute legate de jurisdicția asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice
Inchiziția
A fost înființată în anul 1231 și a funcționat pîna în secolul XVI in cadrul Bisericii Catolice, aceasta a fost o instituție de judecată formata din preoți ,care judecau „delictele eclesiastice ” .
În practică „tribunale religioase” judecau si condamnau folosind tortura persoane banuite ca ar încalca dogma (doctrina) Bisericii Catolice
Inchiziția condamna inclusiv la moarte prin ardere pe rug sau decapitare pe cei considerațí „eretici” in realitate pe oricine întrăznea să aibe o opinie separată de cea oficiala a Bisericii, pedeapsa fiind executată de autoritațile statului cu care Biserica funcționa in stransă legătură. (detalii și –sursa foto).

Inchizitia
Aceste practici evident nu aveau nimic in comun cu creștinismul autentic propovaduit de Hristos si de apostoli,care îndemna la dragoste si iertare. Era clar ca Biserica tradițională se îndepartase de cuvantul si spiritul Evangheliei si era nevoie de o schimbare.
REFORMA PROTESTANTĂ
Cel mai cunoscut exponent al reformei protestante a fost Martin Luther ( 1483 – 1546) . Seriozitatea cu care Luther şi-a susţinut vocaţia sa religioasă l-a condus la o criză personală profundă: se întreba cum era posibil să reconcilieze cerinţele legii lui Dumnezeu cu incapacitatea omului de a le urma. El a găsit răspunsul în Noul Testament : Dumnezeu, devenind om în Isus Cristos a împăcat omenirea cu el. Ceea ce era cerut omenirii nu era o respectare strictă a legilor şi a obligaţiilor religioase, ci un răspuns de credinţă, răspuns acceptat de Dumnezeu. Această credinţă trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe frică.Credinţa lui Luther l-a făcut să intre în 1517 în conflict cu Biserica Romano-Catolică Pentru a strânge fonduri în vederea construirii Bazilicii Sf. Petru din Roma Papa Leon al X-lea a vândut credincioşilor indulgenţe Prin vânzarea de indulgenţe preotii promiteau , în schimbul unei donaţii băneşti, iertarea de pacate (scurtarea chinului in infern) – Luther s-a declarat împotriva acestei practici si a afisant pe usa bisericii din Witenberg cele 95 teze care condamnau abuzurile bisericii catolice .Reactia B.C. a fost excomunicarea lui Luther si condamnarea lui la moarte , a fost insa salvat de prietenul sau guvernatorul Saxoniei. Preotestul lui Luther a avut un ecou favorabil in rîndul germanilor declanșîndu-se Reforma Protestantă,un prim rezultat a fost înfiintarea Bisericii Evanghelice Luterane .
Concomitent în alte țari au apărut reformatori care condamnau abuzurile si neregulile din biserica istorică ,printre aceștia cei mai cunoscuți au fost : Jean Calvin (1509 – 1564 ) si H. Zwingli in Elvetia , Jan Hus in Moravia .Lefevre in Franta etc. ,reforma a cucerit in special centrul si nordul Europei.
Reforma a promovat pricipiile: Sola Scriptura” numai Scriptura, nerecunosterea tradițiilor aparute pe parcurs ca fiind egala ca autoritate cu Scriptura, deasemenea :
Sola gratia (mântuirea doar prin har),
Sola fide (mântuirea numai prin credință)
Solus Christus (numai Cristos),
Soli Deo Gloria (glorie numai Lui Dumnezeu).
Protestanţii refuză să mai accepte ierarhia bisericească, stabilită de catolici pe temeiul „succesiunii apostolice” acceptă doar preoția universală noutestamentală. Renaşterea morală a omului se face în legătură directă cu Hristos, fără mijlocirea ierarhiei preoţeşti. Neagă cultul feciocarei Maria şi a sfinţilor .
Un element important reformatorii au promovat traducerea Bibliei in limba natală a celor care o citesc , pana atunci biblia era disponibila numai in limba latina si era acesibila numai preoților. Totodata sa stabilt ca serviciile religioase sa fie in limba nationala si nu in latina ca pîna atunci.

REFORMA RADICALĂ
Reformatorii istorici au promovat întoarcelea la Sfanta Scriptură si eliminarea tradiției din dogmă dar au păstrat sistemul bisericii de stat si un oarecare formalism religios specific bisericilor traditionale .Reformă parţială, protestantismul clasic fiind caracterizat de un mod de viaţă asemănător celui catolic, cu jumătăţi de măsură bazate pe jumătăţi de adevăruri.
In acest context au aparut lideri religiosi care au cerut o reforma mai radicală. Elvetianul Conrad Gabriel care împreuna cu Zwigli considerau botezul copiilor mici ca fiind nejustificat biblic a cerut revenirea la botezulul adulților ca practică curentă în Biserică si separarea Bisericii de stat.
Astfel a luat naștere in 1525 miscarea anabaptistă care a avut de îndurat persecuții atat din partea catolicilor cat si din partea protesatanților luterani .
În anul 1609 se înființeaza prima Biserica Baptistă în Olanda , baptiştii dorind revenirea la modelul creștinismul practicat de biserica din primul secol, doctrina baptistă punînd accentul pe sfințenia vieții , botezul adulților etc.
În aceiași perioadă a apărut si mișcarea “Frația” (Brothers ) in Europa centrala ,echivalentul fiind Cultul crestin dupa Evanghelie inființat in Romania in 1889.
Mișcarea penticostală a apărut in anul 1906 in S.U.A. răspandindu-se ulterior in intreaga lume. Penticostalii pun un accent deosebit pe lucrarea și darurile Duhului Sfant , minuni si videcari.
Rezumat:
La început a fost o sigură Biserică Creștină care avea ca doctrină învațatura Domnului Isus Hristos si a apostolilor si nimic altceva.
Pe parcurs pe acestă doctrină creștina ” apostolică ” sa suprapus in timp diverse idei si interpretări formulate de diverşi teologi si sinoadele bisericesti începînd cu secolul III, care au dat naştere la noi doctrine respectiv cea ortodoxă si cea catolică . Reforma protestantă la rîndul ei a dat naştere doctrinelor specifice bisericilor Protestante si Evanghelice.
Chiar dacă bisericile (cultele) istorice își revendica fiecare titlul de prima biserică ,Noul Testament si alte scrieri apărute in primele secole ,ne evidențeaza faptul că prima biserică sa numit pur și simplu Biserca Creștină și avut ca unică doctrină învațătura lui Isus Hristos și al apostolilor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s